Din pântecul haosului omul s-a născut,
Cu focul în mână și sufletul căzut.
Crede că-i zeu, dar e doar un blestem,
Ce-și sapă mormântul cu fiecare sistem.
Ca Icar, zboară spre cerul aprins,
Orb de mândrie, în cădere s-a prins.
Nu vede moartea ce vine încet,
Cu aripi de ceară și zâmbet discret.
Suntem ecoul zeilor căzuți,
Cu ochii spre ceruri și pașii duruți.
Ne sfâșiem, ca Sisif în gol,
Împingem blestemul, dar tot spre obol.
În labirintul minții, ca Tezeu, ne pierdem,
Cu firul minciunii, pe care singuri îl cerem.
Minotaurul nu-l mai căutăm afară,
L-am hrănit în noi, și-acum se ridică iară.
Așa ne ardem, în umbră tăcuți,
Moștenitori ai zeilor căzuți.
Nu mai visăm la cerul divin,
Ci ne scăldăm în praf și venin.
vezi mai multe poezii de: oli4072
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.