Casa noastră era cam în centrul satului
însă ieșea că locuim oarecum mărginaș
poarta de la fântână fiind un fel de balama
care prindea o mahala de altă mahala
ce se mișcau, se închideau – deschideau
în dependență de ce pofte și dispoziții aveau.
Când eram mic
poarta-balama mă purta
mă îndruma
când spre ieșitul în drum
spre plinul satului
când îndărăt spre brâul albastru al casei
astfel deprinzându-mă cu lumea care
și ea
pe la margine (îmi ziceam) are vreo fabuloasă balama
cu care e prinsă de cer
de vreo stea
așa
ca poarta noastră
ca poarta mea
numai că pe poarta cerească îmbălămată
se dădea huța nu un boț cu ochi
o bucată de humă
ci vreun înger
vreo ursitoare
care
în taina nopților își alegea cărare
spre casa lui Teodor al lui Ipatie
și a Anastasiei din Negureni
unde era așteptat
prunc de alăptat
prunc de înfășat
prunc de botezat.
(Bineînțeles, acea ursitoarea
în ianuarie ’49 – secolul trecut –
îmi tăiase și mie cordeluța ombilicală
ca pe o panglică inaugurală.)
Apoi s-a făcut că odată
de acolo
de la prinderea uneia de alta a mahalalelor
unde mie mi se părea că viețuiam mărginaș
acea balama
acea poartă prinsă de ea
m-au transportat cu amplitudine ușor înfricoșătoare
la oraș.
O, salut, salut,
balama
poartă de demult!
Salut și recunoștință!
vezi mai multe poezii de: Leo Butnaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.