De la o zi la alta
(sau poate de pe o zi pe alta)
te (mai) întâmpli cu ființa (așa e
din an în paști trăiești câte-o bucurie foarte întâmplătoare...)
și gândul că încă mai trăiești
te face să crezi că ai pierde timpul ce ți-a fost dat
te-ai preda amintirilor
pentru că deja întâmplarea-ți cu ființa și ființarea e de fapt
existență înfrigurată în orizontul brumat al bătrâneții (ce cuvânt
de neocolit!...) indiferent dacă e cvasimoarte ce evită deopotrivă lauda
și rechizitoriul. Așadar
fără a pierde timpul cu rememorările
viața... stop! O altă formă ar fi mai adevărată: spre a nu pierde viața
ar fi bine ca aceasta să fie inofensivă ca uitarea însă
aici există riscul să cazi în totdeauna imprevizibila
și nedorita libertate a lehamitei cu subversiva... disperare
ce articulează de-a valma tot ceea ce e însuflețit
cvasiînsuflețit sau neînsuflețit este – îți șoptește
îngerul filosof(iei) cu aripi răsărite din creier
îngerul pe seama căruia ironizează zeul ăla cu aripi la antipozi
adică la glezne: „Noi (to-o-o-ți!) nu ne putem crea o idee
despre ceea ce este o idee dar
credem că chiar filosofăm” zice malițios Hermes
cel obișnuit de a-și plăti toate dările dar
și luările de atitudine. Iar în atare polemică
e bine că zeul filosof(iei)
cu aripile purcese din creier e cum se spune surd
aripile crescându-i chiar prin urechi.
vezi mai multe poezii de: Leo Butnaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.