Stau răzimat de stâlpul unui templu în ruină
în întuneric
Olivi cu părul despletit
S-apleacă-n fața tristului altar
Și cum mă pierd pe urmele lăsate
De pașii veșniciei pe tărie
Simt
Sub scăpărarea stelelor -
Ca la un semn făcut în taină
De ochii unor magi -
Cum prinde-n mine a clipi din gene-un dor:
E dorul
De-a te simți pe tine-aproape și de-a-ți soarbe
vraja
Deodat' cu-nfricoșatele minuni ce le cuprinde
noaptea
În sfântul ei potir fără de margini
Stau răzimat de stâlpul unui templu în
ruină -
Și-un gând
Mă ispitește cu durerea-i să-l rechem în minte:
Oh, stelele!
Un visător mi-a spus cândva
Că dintre dorurile multe, multe,
Ce le purtăm în suflet adormite ca-ntr-un
leagăn,
Stelele trezesc în noi numai pe cele
osândite
Să nu se izbândească niciodată
Și lin, cu-nfiorări de toamnă, din corola lunii
Se scutură mărunt polenul peste templul în ruină
Și peste dorul meu.
vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.