Trec prin starea acestui suflet
posibile existenţe -
un năvod mortal ce smulge în sus
totul, lăsând numai absenţe.
Las locului această-nfăţişare
şi o adorm, şi o îngheţ, şi o ţin
în pura suspendare
a celor care n-au venit şi vin.
Nimic nu rămâne el însuşi mai mult
decât o foarte singură dată.
Nu sunt vinovat că trăiesc
într-o lume întruna schimbată.
Numai un gând dacă-l întorc, de la tine,
nu mai regăsesc apoi, înapoia-mi, nimic.
Depun mărturie-n genunchi despre-aceasta,
cuvinte pentru nici o ureche ridic.
Decade piatra în inima mea,
rămân în centrul unor margini ce se schimbă.
Desigur, eu sunt un cuvânt
adormit la tine pe limbă.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.