Începu șirul exploziilor. De obicei
exploda o tâmplă. Se vedea o lumină tăioasă,
se auzea un scrâșnet scurt. Deodată,
m-am trezit pianind pe o pernă de fum.
Fiecare parte a trupului se vedea
pe sine, ca și cum ar fi fost totodată
și ochi și oglindă.
Destul că mă răsuceam liniștit
pe o pernă de fum,
lipsindu-mi
distanța aceea tragică, pe care-o străbat
privirile, ca să existe.
Propria-mi copilărie mi-era
indiferentă, indiferentă adolescență.
Am renunțat
la amintiri.
De ce le-aș mai fi fost recunoscător?
Astfel, ochii începură să se vadă
pe sine, iar tâmpla
să sculpteze-n placa ei
basorelieful unei explozii.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.