I
Motan m-aș fi dorit să fiu
cu gheare și mustețe lungi,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu
II
La ceasul când târâș-grăpiș
zăpada nopții se adună,
eu, cocoțat pe-acoperiș,
să urlu a pustiu la lună
III
Și atuncea șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
și să mă-njure surd de Domnul
că le-am stricat, urlând, tot somnul
IV
De sus, din vârful săptămânii,
să le răspund rânjind scârbos:
Iubesc doar locul, nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os!
V
Și iarăși șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna,
atât cât n-o apune luna
VI
…Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi,
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu
VII
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc,
și tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc
VIII
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un fiu
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu…
IX
Iar când o fi uitat să mor,
pe trei butoaie ca decor
un fond acrit de vin să stea
la cârciuma din mahala
X
Și-un lăutar bețiv aș vrea să
își dreagă vocea c-un tușit…
Proptindu-se buimac de masă
să cânte fals și răgușit:
XI
„Hei, viață, viață, ieși din cort
și pune-mi-te iar pe danț…
…Te uită, zace colo-n șanț
motanul mort,
motanul mort…”
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.