Culoare tremurată că de frig, tu, verde al iubirii mele,
pe care-n trunchi de lemn te strig și vii
însingurat sub stele, sub cer scăzut,
foșnind din tine valuri întoarse către vaier; și brusc
plonjez spre înălțime că-ntr-o prăpastie de aer,
lăsându-mi umbra să planeze asemeni
norilor de ploaie, când visurile-aproape
treze prind toamna-n ele și-o îndoaie ca pe-o
meandră-n șes, de ape, și tu vii pe deasupra,
verde, și nici un lucru nu te-ncape, și ora tot
mai mult te pierde
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.