Apar sferele bolnave, buboase, livide,
împingând cerul nopții, apasându-l într-o parte.
Devin umede fusele pomilor, devin lichide
și curg, asprele lucruri, până departe.
Să stăm pe bănci și să privim prin aerul umed
întoarcerea
Fiului risipitor,
îl recunosc după înfățișare, după sunet
și după felul în care mor
păsările de noapte, deasupra lui
și după frigul plin de reptile amfibii
încolacindu-mi-se pe călcâi,
pe glezne, pe tibii
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.