Placenta maternă
nedezlipită încă de cuvântul pe care-l strig, !
seducție a mirosului greoi
din care nedezlipit, sunt. Născut pentru jumătatea de viață
cea a barbarilor, cei pe jumătate născuți,
!la adăpostul acestui urlet continuu
încerc să am curajul să mă nasc pentru moarte.
Eu să fi fost acela care aș fi putut gândi
faptul omului că este egal cu întâmplarea sa ?
Eu să fi fost acela care să fi văzând
măria pietrei că e totuna cu măreția muntelui ?
Ah ! om de om, născut de născut
n-am spus că sunt aidoma,
Piatra, cine-ar zice că aș fi zis însumi
că dânsa este aidoma ei. Omul este egal cu omul.
Bolovanul nu este egal cu șira munților. Da, însă da
omul este tot una cu piatra. Placentă sângeroasă,
strigăt de mamă, urlet născător
de durere ființandă, de
ombilic neretezat ! Eu nu am vroit să mă nasc, -
!nu, nu, eu am vroit să mă nasc,
de pustia morții
n-am vrut să mă încoronez
și nici de această încorporare
Placentă care-mi ține loc de aripă, -
!sângele care-mi ține loc de văz, -!
acest miros care-mi ține loc de muzică,
!nedesăvârșitul cântec
Întronând singură a mea existență, !-
pe care merg cu două picioare
drag de soldat al patriei
lăsat în frigul de dintre două războaie
Și deodată, explodează punctul gânditor.
Vai câtă credință și câtă
înțelegere a celor pieritoare
Atâta lumină într-o parte, într-o parte
cum să nu o ajungă întunericul ei. Ce ecou să fii
Dânsa, piatra se luminează odată cu întunericul ei
noi, mai grăbiți, ne întârziem întunericul
Punct gânditor explodat
o grabă numai, și atât
Noi doi nu vom mai fi măcar nici unul.
Văd acel ceva numit cer
Văd ce văd și după aceea nu mai văd.
De frig mă trag în mirosul de sânge
de acolo nu scot în afară
decât roșul înghețat.
Ooo placentă și cuvertură, -!
cap atârnând ca o lacrimă osoasă, -
!cu tăietura gurii de foame de rază
Ooo țipăt jalnic,
urlet schimonosit
al neputinței decât de cuvinte, -
!al clădirii cu oase pe dinlăuntru -;
!iar nu cu oase dalbe pe dinafară dalbă
De ce să fie marea moale ?
munții cu pești și cu balene
de ce nu sunt înlăuntrul lor ?
Ce păsări migratoare zboară înlăuntrul meu ?
Ce răcnet pentru o biată piatră născută prelung.
Ce nefericire de a fi. Cutuma morții egală
pentru tot ceea ce este.
Placenta luminii, arzătoarea placentă a luminii
născându-o pe jumătate
Înfigând-o ca pe-o suliță în pieptul primitor al morții
Ia-mi ochii înapoi, mamă,
!auzul ia-mi-l înapoi, mama
Dragoste este ce sunt.
Aceasta este predestinată morții
Nu mă îmbogăți,
însigurează-mă numai cu a iubi, iubire
Lasă-mă mama
să-mi moară numai felul
îndrăgostirii
placenta sângerează
ia-ți-o cu nenăscutul de mine, cu tot,
înapoi !
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.