A trebuit să potolesc câinii care se
neliniștiseră
fără nici o pricină.
A trebuit să cer să mi se schimbe paharul
pentru că, deodată, mi-a curentat gura.
A trebuit să mă uit de două ori
ca să văd dacă într-adevăr a trecut foarte
aproape de mine,
pe lângă lampa din grădină,
o pasăre care s-a vădit că într-adevăr trecuse,
dacă nu era fosforescent de verde cum mi-a
apărut,
ci obișnuit cenușie. De aceea îți scriu acum, pe loc, această
scrisoare
ca să te rog să nu te mai gândești la mine,
seara
cu astfel de gânduri
și ca să te asigur încă o dată
că nu am omorât pe cine ți-am promis
să-l las în viață.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.