Ce tren putea să fie și acela,
ce tren ciudat și mistic,
șinele lui de fier care traversau deșertul
nu erau șine de fier și nu traversau deșertul,
ele erau din oase de gazelă,
din piei împresurate de lei morți
din scâncete de hiene împietrite
din ochi zemoși striviți
ai niciunei păsări.
-Merge spre Mecca acest tren? m-a întrebat un pasager
înfășurat în aburii unui burnuș
-Cum o să meargă spre Mecca, i-am răspuns,
cum o să meargă spre Mecca,
uită-te, i-am mai zis, și tu la sine,
și uită-te tu la nisip, i-am mai zis
Ce, ăsta e nisip? uită-te atent la el
și miră-te și ține-ți gura
și nu mai pune întrebări, necredinciosule!
(septembrie 1979)
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.