Mișcăm eu deci, lucios, din umeri,
dar și mai și mișcă fantoma.
Eu mă-nclinam, ea mult mai amplu, dinspre
Cartagina, spre
Roma. Mișcăm eu deci genunchiul soare,
dar și mai și mișcă fantoma.
Dacă treceam, ea, mult mai amplu,
trecea din ploaie în ninsoare.
Inima-n pietre de-mi suna, mai tare, mult,
bătea fantoma.
La case, sus, plesneau ferestre,
se zdrențuia în brazi aromă.
Mișcăm eu deci trecutul meu,
ca să-l ascult în vid cum saltă.
Dar decât el era fantoma
cu mult mai tristă, mai înaltă.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.