Iau mielul și îi frâng șira spinării,
ochii-i scot cu degetul cel gros
îi rup copita și mirosul nării,
ficatul și rinichiul unsuros
Și gelatina creierului smuls, în palmă
o țin atent ca să nu-mi curgă
cu viziunea ei de miel, prea calmă,
peste tunica mea cea demiurgă
îl ard ca să-ți miroasă dulce,
Doamne,
e-o ardere de tot, pentru păcat,
și voi izbi și tauru-ntre coarne
și iedu-n jugulară, ca să fiu iertat
Voi rupe în bucate orice animal
și îl voi arde, ca să-ți placă ție,
și toate acestea fi-vor un semnal
că tu și eu suntem ca ei.
Făclie
voi arde tot ce vrei, carnea pe os,
plămânul îl voi scoate la vedere
căci
Doamne, tu, ești marele miros,
nară a timpului, nară de ere.
Dar, n-am să rup nicicând o floare
n-am să strivesc nicicând un crin,
nicicând eu nu voi smulge sexul de splendoare
al trupului verdeții, și sublim.
Noi ce avem un trup de animale și fără
rădăcină ne mișcăm
Noi, la suava florilor splendoare,
unii pe alții ne mâncăm.
Ca să fim gustoasa hrană lumii înfipte în pământ,
a pomilor, și-a ierburilor vama pe care ele-o dau, când sunt.
Noi numai tălpi avem, iar ele
au rădăcini în mit,
noi numai stele-avem pe cer, doar stele,
când ele au adâncul lor de timp oprit.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.