Închipuiți-vă moartea ridicându-se
la o margine curbată a pământului, ca un imens cap pergamentos
acoperind pe jumătate lună la apus,
lăsând să-i zboare din urechi corbi violeți,
năpustindu-se asupra piepturilor sfârtecate,
peste câmpurile de bătălie, lovindu-și privirile de leșuri,
înfigându-le-n pământ. Ah, tobe mari din piele de bivol,
bat tobele mari
acoperite cu piele de bivol! Uite-l orașul -
și nu e! (A rămas doar o groapă verzuie.)
Surle de-aramă, înălțate deasupra
cu pumnul,
lungile surle ținute în soare, cu pumnul!
(Soarele s-a înfundat în cer, și-a rămas deodată
lumina fără soare, destrămată,
ca niște vergele de sticlă izbindu-se strident.)
Aerul și-a răsucit, cu trunchiuri de om
și de arbori, coloanele care nu mai țin nici un cer.
Umbrele se rup de călcâie și se-ngroapă
în bolovani. Trupurile urcă, pe spinări de vultani,
și rămân din ele numai privirile străvezii
care nu se văd și nu se pot pipăi
Uite, orașu-n văzduhuri urcă, în sus,
pân' la duhuri, se rotește mugind și se-nclină spart
la mijloc de o lumină. Și cade orașul în mare, pulbere cade, de sare.
(Femeile, bătrânii, copiii coboară mai întâi.)
Dă-mi tâmpla, iubito, să ți-o mângâi
Luna mi-apare deasupra,
ba un șarpe descolăcit
cu coada-n nadir, cu limba-n zenit,
ba o spărtură ce suge în ea
copaci și grădini și stea după stea.
Conștiința mușcă din pământ.
Noțiunile - pene negre - risipesc înaltul,
și-ți mai rămâne doar un ciot să bați cu el, înghețate, abisele.
(în unul îți pierzi amintirile, în altul, visele)
Doamne, ce lumină neagră, ce joacă otrăvită,
dintr-o nebăgare de seamă s-ar stârni într-o clipită
II
Nu mă voi lăsa smuls de lângă schele, de lângă zidurile
pe care le plămădesc, din centrul palatului meu lumesc!
Păstrați-vă-acasă păsările de pradă!
Niciodată pe deasupra creștetului, din aripi vii,
n-or să-mi bată! Dacă zboară vreuna, prin cerul meu,
în neștire, moare,-nfigându-mi-se-n privire!
Brațele mele sunt învățate să facă schele, turle, cornișe.
Nici o tărie nu mi le-ncrucișe.
Cine vrea să le-ntoarcă
de la rostul lor
e ca și cum ar drege mersul stelelor.
Cine vrea să-mi frângă coloanele
și-nalțele schele
îi sună sorocul
și nu mai rămâne din el decât locul
pe care-l umplea în vânt,
între norii fulgerând și pământ.
III
Nu vă jucați cu pacea, n-o alungați de pe țărmuri!
în sălile mele, pe jilțul de catifea bătută cu aur,
cu brațul drept ridicat și cu o cupă în mână, pacea,
logodnica noastră, atinge cupa de lună! Nu vă jucați cu pacea,
n-o alungați de pe țărmurile voastre! Ea nu e femeia de-o noapte,
care dimineață te părăsește
ca o pânză îndepărtându-se
de faleză. Nu vă jucați cu pacea,
altfel
moartea și-ar ridica piezișa
sinistrele-aurore boreale,
lățindu-se, subțiindu-se,
întâmpinându-vă
cu nenumărate sicrie
și nenumărate urne,
ca un fagure negru
acoperind cerul și luna! O, într-adevăr acoperind luna care
lucește pe ochii adolescenților,
luna care încape și în ochiul stâng și în ochiul drept.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.