Vino tu stare măreață a sufletului
dezlegat de amintiri și de zborul îngerilor protectori,
mereu fâșăind deasupra ta liniștitor
din aripi, că și cum lumea
ar fi de mătase pătată și mâinile materne
o sfâșie lent, din netrebuința
Vino tu stare măreață și spune
Eu am fost întru totul asemenea lui,
sprijinind pe nervuri același verde primăvăratec,
învelindu-mi cu același orizont
Câmpia singurătății
Toți va credeau el, chiar și eu însumi
din pricina cerului unic
care bătea din soare și din luna
deasupra noastră
Eu mergeam înaintea lui, eu mergeam
înapoia lui,
pluteam deasupra lui sau fiind drum
mă lăsăm sărutat de tălpile lui, mereu
încât toți credeau că sunt el,
chiar și eu credeam că sunt el
din pricina darului morții, cu care eram
investiți amândoi
Când au porni cu limbi despicate să șuiere
cuvintele cu șapte capete,
mișcându-ne otrăvitor și amândoi
cu aceeași ruptă ureche și-aceeași însângerare
am colorat silabele diavolești -
eu credeam că sunt el, și toți
credeau că sunt el
și numai el singur știa
trupul exact în care se află
Dar numai el a murit într-adevăr,
numai el a știut că e el
iar eu n-am făcut decât să abat
spre mine o clipă mania,
că să poată petrece în liniște legea
și misterul să se petreacă nestingherit
Nici mai devreme, nici mai târziu.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.