Parcă dormim și visăm, îmi spuse ea, și eu am crezut-o,
pentru că devenea mai grea sau mai ușoară
după voie asemenea păsărilor în zbor.
Alergăm în sus pe scările de beton și ea
ridică din îmbrățișarea mea doi ochi lucioși,
argintii, spre un cer inventat chiar atunci.
Privirea ei topea zidurile îmi rănea obrajii
din care sângele-mi izbucnea spre trecut nedureros, în cascadă.
Parcă dormim și visăm, îmi spuse ea.
Alergăm în sus.
Scara de beton se sfârșise demult.
Și clădirea.
Trecuserăm și de viitor.
Cuvintele rămăseseră în urmă.
Și poate nici noi nu mai eram.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.