Prin câte o mansardă, în puterea nopții,
când orele trec greu și frigul tencuiește toate crăpăturile,
las câte-o bucată, umărul de pildă,
ochiul cu geană și sprânceană pentru lume,
creionul și hârtiile puțin roase
de prea mult purtat în buzunar
Nimeni nu face nimic pentru mine,
Sunt o scară de serviciu, în spirală,
pe care urcă, ori coboară doar câte-un om, singur,
Jos de tot, pe ușa de tablă, copiii
au schițat cu cretă niște pomi, dar
dacă te uiți mai bine pot fi și libelule
ori case mai vechi
Printre acoperișurile ruginite, aici,
port cocoși de tablă pe umeri, și geamul
îngroșat de praf îl deschid cu mâna
care mi-a mai rămas -
știu, în curând am s-o dau cuiva,
ori mai bine am s-o subțiez
ca să pot bate cu ea văzduhul
Restul nu-l pot schimba pe cuvinte.
Îl las așa cum e, să se împuțineze singur,
pe câte-un pervaz, lângă merele mucegăite,
pe câte un scaun fără un picior
ori pe jos, pe firul de pământ șerpuit
printre pietrele caldarâmului
unde birjarul din colț moțăie pe capră
Între timp, dacă mai e ceva sus,
atunci, desigur, va adormi legănat
de pocnitură neregulată și rară a caldarâmului,
sub potcoavă calului, care prin somn
își trece osteneală, rând pe rând, când pe un picior,
când pe altul
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.