O, de-aș putea să-mi las aceste
monotone impulsuri spre reverie
cum îmi las tâmpla s-atârne
sub meduza înnoptării, vie,
- aș planta în aer scări de apă
cu trepte fluturătoare,
cu ziduri mișcate, și ne-am afunda,
ne-am afunda în ele până la genunchi,
până la coate,
- dar e prea-nalt pământul,
prea înalt și se destramă totul,
în unde fugânde și insul mi se-albăstrește,
se-ntunecă,
și-un dor de greieri mă cuprinde.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.