Străpungeri albe, zidul meu coboară
Și-nmugurirea calcă peste străjerii reci
I-a norilor chemare, și este prima oară
Când frunza ce mă strânge, îmi spune: poți să pleci !
Și-așa bătea-va vântul, și-un să plec ?
Corvoada de ninsori nu mă mai doare,
De-au fost și ploi, eu n-am să trec
Decât că s-au întors miresmele de floare.
Părea târziu, că vijelia-ntoarce
Cuprinse-n dorul celor celor din amurg
Albastre auzirii și din umbreliști toarce
Sudoarea cald-a clipelor ce curg.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.