Din când în când marea azvârle-o meduză
la țărm și ea devine deodată opacă,
apoi o suge nisipul și nu mai rămâne nimic în ora săracă.
Din când în când valul întinde o spumă
acoperind în zadar nisipul, apoi dispare ca și cum
niciodată nu și-ar fi arătat în lumină chipul.
Numai țărmul stă drept și niciodată nu-și întinde
sarea deasupra apelor schimbătoare
pe care mereu și le trage în sine, marea. Mai pică
câte o meduză, mai se întinde câte o spumă, galeș
Țărmul rămâne neschimbat și pururi același.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.