Stăteam aplecați deasupra șinelor strălucitoare,
cu fețele iluminate de flăcări roșiatic-albastre.
Aerul ridică un sunet înalt de privighetoare,
străpuns de săgețile sufletelor noastre.
Reparăm o linie de tramvai pe largul bulevard,
o sudăm, o-ndulceam sub ciocane rapide.
Umbrele noastre, ca un pașnic stindard,
pe adormitele ziduri se cățărau, arcuite.
Fierul iscă, izbit, hieroglife în aer,
sonore, și noi descifrăm curioși o mitologie,
se perindau prin imaginația acelor dinamice ore
obeliscuri de foc, piramida furnalelor liliachie.
Fețe de oțelari apăreau în deasa lumină
pe care metalul topit o zvârlea.
Iar săgețile sufletelor smulgeau o senină cântare,
din aerul care ne-nconjura.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.