Și acum, prieteni, mârâie în noi șira spinării,
încercând să-și smulgă labele
din carnea noastră și să alerge de una singură
până la țărmul mării.
Atât de pasionată e de corăbii.
Atât de ahtiată e după catarge.
Singură se vrea pe ea însăși,
nepăsându-i de carnea noastră.
Ea se linge pe sine până la alb,
cu o limbă a amintirilor.
Nu-i pasă de nimic
se împrumută de bunăvoie -
păsării, câinelui, sau delfinului,
neliniștindu-se,
neîmblânzită nici de arme
nici de călăreți
nici de tonele de apă de deasupra.
Fiecare os al ei este un craniu vertebrele ei
sunt cranii gândind șfichiul biciului, al cnutului,
al hamurilor, coastele ei sunt cranii prelungi
gândind orizonturile, îmbrățișările, gratiile,
o, fiecare os este un craniu,
numai craniile sunt adevărate oase.
O, fiecare os este un craniu
care și-a pierdut mințile
luând în schimb în stăpânire
părțile de pământ și de apă ale lumii.
Nerăbdătoare sunt în noi,
prieteni, șirele spinării
vor să sară din noi, prieteni,
vor să-nconjure în ele,
în fiecare vertebră a lor
câte un creier. Oasele nu mai pot să fie oase
ele nu mai pot să fie coaste, tibii și femururi,
s-au săturat să fie falange,
stern, clavicule,
ele vor să fie cu toatele cranii.
Ele sunt chiar craniile tuturor strămoșilor noștri
decapitați în noi striviți în noi,
înecați în noi spânzurați în noi.
Ele sunt craniile strămoșilor noștri
luptând între ei
pentru dreptul de a fi craniu.
Ele sunt craniile strămoșilor noștri
condamnați să fie rotula, sau glezna.
O, prieteni, al nostru nu este decât osul frunții,
toate celelalte oase nu sunt decât craniile
strămoșilor noștri. Urlă în noi șira spinării,
vrea să se smulgă și să alerge la mare,
la marginea mării vrea să alerge,
ahtiată după corăbii
înnebunită de dor de catarge.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.