1. În secolul acesta nervos, mai ales,
Oamenii sunt mai nestabili decât principiile. Oamenii, prin inima lor inegală-n bătăi,
Prin mintea ritmată de Somn și de Gând,
Prin oricare gest, se mlădie între bine și rău,
Și totuși se mișcă încet înainte,
Și totuși principiile tind să le prindă conturul
Ca aerul ce se mulează în jurul
Făpturilor noastre,
Albastru și dens. Este o dragoste obișnuită aici,
Oamenii nestator nici sunt așteptați răbdător de principii,
Știind că în curând au să se-ntoarcă la ele,
Iar când zăbovesc nepermis de-ndelung,
Principiile răzbunătoare devin.
2. N-am să mă pot dezobișnui niciodată
Să denunț "la sottise, l'erreur, le peche, la leșine",
Dar viața m-a învățat să mă tem
De dureroase ravagii ilogice.
Am văzut un om cu o plagă pe braț,
Durerea îl electrocutase
Și nu mai țin minte,
Omul și-a retezat brațul,
Ori poate s-a sinucis. În gestul lui erau
Și prostia, și greșeala, și păcatul, și lenea
Și, peste toate acestea, abisul.
N-am să mă pot dezobișnui niciodată
Să denunț și prostia, greșeala, păcatul și lenea,
Dar viața m-a învățat să mă tem
De dureroase ravagii ilogice.
3. M-am desprins foarte timpuriu de părinți,
Am trăit numai din puterea gândurilor mele,
Deci sunt proletar. Oh, știu, uneori am greșit
Și am fost extrădat.
Dar cu toate acestea ochii mei sinceri și demni
Mi-au readus repatrierea de clasă.
4. Astăzi, eu, care pentru voi, dragii mei.
Scumpii mei, am cântat.
Ceaiul pe care îl fierbeți pe
orificiile formelor de lut
în care clocotea oțelul.
Am cântat dragostea voastră
pentru femeie, spontană,
aparent dementă, dar în definitiv
numai omenească în secolul 20.
Am cântat degetele voastre în Liliacul timpuriu,
În poezia mea Slutul,
Pe care n-ați priceput-o.
Am cântat nemulțumirile voastre
în atâtea versuri publicate ori nepublicate.
Astăzi vă strig un apel! Știu tot ce știți voi.
Cred tot ce credeți voi.
Dar mai puțin exaltarea primară
Și mai puțin o anume supunere,
Adică rațiunea marxistă
(Marx este un marxist lucid),
Și de aceea
Vă chem să suim fără grabă
Înfruntând greutățile,
Pe treptele dialecticii,
Nu ca oameni care
Vor să spargă furtuna de gradul 10,
Despicând-o cu securea,
Ci cu trupul încet răzbătând,
Trecând, pășind când și când înainte. (Nu-i o prostie
Să-ncerci să despici cu securea
Furtuna, care-i o situație obiectivă)
Un singur și ultim lucru:
Să nu obosim! Avem prea multe exemple!
5. Iar acum
O privire asupra viitorului. (Nu-s poet, nici vizionar,
Sunt un om care-și tratează temele.)
Acum viitorul.
Nu un om, nici măcar un copac,
Un univers ce-și crește-nțelepciunea...
vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.