Noaptea mi-i așa aproape
Că-i ating mătasa blândă
Când ea trece peste ape
Cu pășirea tremurândă.
S-au pierdut simțiri de spații
Că descrise ori nescrise
Crengi îndoi din constelații
Să le mângâi flori deschise.
Luna-mi trece pe spinare
Pelerina-i aurie
Ori mă-nchide de răcoare,
Sau așa - fără să știe.
Undeva parcă departe,
Însă, poate, și alături
Apele eliberate
Fug râzânde din omături.
Iar pământu-n amorțire
Vrea să-i prindă tălpii glasul:
O ușoară scârțâire
Totuși îmi mai scapă pasul.
Și pășesc ușor și sincer
De la până-n întuneric
Aș mai spune eu, aș zice,
Dar n-am poftă și nici vrere.
Iar mistere și cu geruri
Pierd credința că-s înalte
Când atrag ramuri din ceruri
S-ating florile-nstelate.
Victor Bragagiu
victorbragagiu. blogspot.com
vezi mai multe poezii de: bragagiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.