„Dragă zarzăre, în iarnă
Noi suntem ca niște oaspeți
La o nuntă care toarnă
Cu arginții reci și proaspeți.
Brazii și cu păltinașii
Argintați și ei de stele
Sunt nuntași ori păunașii
Veseliei astei grele.
E frumos de-mi fură ochii
Și înțepenesc în limbă
Când mireasa Vreme rochii
Tot măsoară și își schimbă.
Iar ca fluturii pe poale
Luminează aștri-n aștri
Și în linii rotocoale
Inelează ani albaștri.
Ambii albi suntem în viață
Care blândă ne îngână,
Drept că țurțurii de gheață
Ne trag brațele-n țărână.
Îmi propune-o greutate
Monotonă ca descântec
O cântare veche foarte
Despre-un mire fără cântec.
Că nu pot a înțelege
Sufletu-mi de ce se strânge:
De la buchii după lege
Ori de-un ger pătruns în sânge...”
„E februarie, nu-i nuntă.
Numai stăm așa, alături
Tu cu pleata ta căruntă,
Eu cu greul de omături.
Poate-n vămile de fire
Noi privim care și unde -
Unul înspre înflorire,
Altul traiul ce s-ascunde.
Anotimpul care trece
Doar ne-a presărat din fugă
Pe-unul cu zăpada rece,
Pe-altul c-un suspin de rugă.
Iar mireasa mâini îți leagă
Cu cununa ei frumoasă
Ca din soarta ta pribeagă
Să găsești drumul spre casă.
Și scorușe-i sună-n salbă...
Zăngănitul lor ne doare
Că eu fug spre floarea dalbă,
Pe când tu nu ești în stare...”
Victor Bragagiu
vezi mai multe poezii de: bragagiu