încerc să înţeleg de ce
se pleacă mereu
în ziua în care Dumnezeu
coboară printre oameni şi plânge
e singura dată când oamenii
se adună în cerc
sub lumina unei lumânări
şi nu spun nimic
cineva le umblă prin suflet
şi-n aceeaşi respiraţie
îngenunchează pe liniştea
ce se deschide ca
un răsărit
durerea se amplifică dar
nu le aparţine
îmi amintesc de mama când
mi-a spus că bunica
se ascunde în cer şi câteodată
ar vrea să se joace cu mine
e singura minciună spusă de mama
un neadevăr pe care îl vom rosti mereu
vezi mai multe poezii de: teodor dume
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Minciunile adevăr care ne încălzesc sufletul...
F frumos!
gabrielaa
luni, 02 ianuarie 2017
O poezie deosebită,
Multă sensibilitate în versurile tale
ellsa
duminică, 18 decembrie 2016
frumoasa poezie, adanci sentimente si trairi
marinela
duminică, 18 decembrie 2016