Privesc mereu seninul
din ochiul adormit,
Şi-aş vrea să-i schimb destinul
spre cer.. spre infinit..
Dar stă în atipire
Şi nu-i pasă defel,
Că lumea-n juru-i moare
aşa cum moare el!
Şi-i spun despre Iubirea
care s-a frânt pe cruce..
Dar el, urmându-şi firea
un trandafir mi-aduce..
Şi-adună-n el parfumul
a tot ce-i pământesc..
Dar printre toţi şi toate
eu spini întrezăresc.
...
Mă cuibăresc în gânduri
Şi-mi spun cu glas scăzut:
"-O, Doamne.. dacă ochiul
Ce doarme-l vezi pierdut,
Mai fă-i iarăşi chemarea,
Mai strigă-l iar pe nume...
Ca ochiul, privind zarea,
Curând, să poată spune,
Că veşnicia-ntreagă
o poartă-n al lui suflet,
Atunci, eu bucuroasă
voi fi în al meu umblet,
Că-n viaţa mea pribeagă,
Prin Harul dăruit,
Mi-ai dat un spic, Stăpâne
Să fie mântuit!"
30.04.2020
vezi mai multe poezii de: danab
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Cu drag, Dănuța :)
Nu ai de ce să-mi mulțumești, cum știi, micile retușări nu afectează (pentru mine) esența și fondul. Le menționez doar pentru o mai bună afișare a poeziei. Pup!
Adina Speranta
luni, 04 mai 2020
de fel...defel
voi fii în al meu umblet... voi fi
un trandafir, mi-aduce... fără virgulă
Bravo, Dănuța, ritmul e păstrat, fondul e clar, nu te-ai abătut de mesaj. E o poezie bună!
Adina Speranta
duminică, 03 mai 2020