I
Pământ, pământ Ograda vinovată
C-un furnicar la orice cotitură,
Cu măruntaie putrede de ură,
Povestea ta o știu e neschimbată
Așa, muncit de-o tainică arsură,
Râvnind o nouă jertfă-nsângerată,
Flămând și rău, așa mi te arată
Din moși-strămoși a veacurilor rugă.
De-aceea,-nvins și obosit de tine,
Cu sufletul chemat de zări senine
De câte ori mă cercetă misterul,
Eu, însetat de-o nevăzută țară,
Smulgându-mă din haina ta murdară,
Priveam în sus, mă mângâiam cu cerul
ÎI
Acolo-n slavă, binecuvântate,
Ardeau lumini sfințite din vechime,
Era un templu unde n-a fost nime
Din lumea asta plină de păcate
Altar aveam acolo-n înălțime,
Căci după poarta bolții înstelate,
Homer mi-a dat a zeilor cetate,
Isus mi-a dat curăța lui treime
Putea oricât să stăruie minciună
Aci în praf căci ochii totdeauna,
Scăldându-se-n tăriile albastre,
Mă învățau în nopți de reverie
Că este sus, în cer, o armonie,
Ce-i dincolo de patimile noastre
III
Azi în zadar vrea inima bolnavă
Să-mi prind-un vis din norii moi de seară,
Azi umbrele amurgului de vară
Miroase toate-a moarte și-a otravă
Zbătându-se în goana lui de fiară,
Pământul simt cum s-a urcat în slava;
Mașina lui îmi uruie grozavă
Spărgând a bolții pace legendara
Rănit văzduhul tremură-n răsfrângeri,
Se duc din el popoarele de îngeri,
Și-n mintea mea un basm frumos se frânge!
Nu mai ești sfânta rază diafană,
Căci cerul alb și fără de prihană
Azi e stropit cu pete mari de sânge
vezi mai multe poezii de: Octavian Goga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.