Poate că nu îți place acea comoară pe care o descoperi în mine.
Tacită, mocnind precum un miez al primăverii în lustrul unei ierni aproape învinse,
Îți ofer luminile cele mai stinse.
Cum? Tresar în tine o schimbare, realitate potrivită, spre origini stalactită.
În avâtul unei clipe, în avânt de-atemporal popas, stalagmită spre nețărmuire e potrivnicul meu glas.
În grota inimii cioplit, întuneric nesfârșit...
O fire nestatornică sculptată în ninsoare chiar și-n ziua de cu soare,
Extreme hazardate peste nopți neîntinate. Asta îmi permit să simt.
Blasfemie e curatul, de la cer până-n cuvânt,
Ce-si așterne praf de aur în întreg Nimic tezaur.
Așa că nu te panica.
Durerea-mi, necurată cum e ea,
Doar prin gheață va flamba.
Nu încerc să te conving, nu încerc să te înving,
Fiecare are calea sa. A mea patimă cu mult mai dulce-i, când știi că izvorăște din pământ udat de nea, ce învinsă, se tot duce, roditor avans spre stea. Tu știi azi taina ce pulsează și iernatic agasează-
Noaptea e flacăra ta.
vezi mai multe poezii de: hlh98
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.