Încrustam în stâncă un cuvânt
Şi valurile îl ştergeau cu degete umede.
Auzeam doar pulsul cerului şi inima
Înspăimântându-se şi bătând
Ca un clopot de mânăstire în depărtare.
Pretutindeni în noi cei fără de cale
Iluzia de a înfrunta fatalitatea,
Nobil privilegiu al singurătăţii
Un cal de umbră priponit în zarişti
Celeste la ţăruşul dintre hotarele
Spre care n-am călătorit decât în vis.
De acolo, din înălţimi, Orion însingurat
A vegheat totdeauna ca un far aprins
Care îşi caută în noapte corăbierii.
Copyright © 2017 Marin Mihalache
vezi mai multe poezii de: marin.mihalache
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.