Pe mama am izbit-o-n Dumnezeu
Şi-apoi am resădit-o-n germinații;
Vâslește limba între imprecații
Şi îmi vâslește sarea-n ochiul greu.
Domoală şi cuminte, m-am născut
Pe două căi absente în durere,
Din iută-acoperindă şi părere
Paradă am făcut de la-nceput.
Mă-mpinge umbra către o lumină
Târâtă dintr-o biblie de talc,
Napalmul de pe drumul ce încalc
M-aruncă până dincolo de vină.
Te iert! Te iert! Şi visul îl deșir
Printre copacii noi, şi verzi, şi grei;
M-aleg pe mine dintre dumnezei.
Pe mama nu mai pot să o respir.
12 martie 2017, Constanţa
vezi mai multe poezii de: lorena.craia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.