Ea era frumoasă
ca lumina strălucitoare din Eden,
unde verdele copacilor
și roșul fructelor se reflectau feeric
în aerul proaspăt și pur,
umplând lumea cu o mireasmă
viu colorată.
Ea era atât de frumoasă,
ca apa sclipind albastră
printre munții arși, de piatră,
sub razele primăvăratice
ale unui cer de demult,
dintr-un veac scufundat
în noianuri de timp,
atât de misterios,
încât nu vom ști niciodată
cum a fost și nici măcar
nu vom putea bănui
vreodată.
Ea era frumoasă.
Era... cândva...
Edenul – doar o amintire,
floare a uitării
stinsă de mii de ani, în trecut.
Ape curg încă sus printre stânci,
luminând printre munții de piatră,
sub zăpadă razelor lunii.
Curgeți întruna ape...
Iar munții
vor rămâne.
vezi mai multe poezii de: Petru Dincă
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.