Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CCLVII

Iubirea iartă și te-mbracă cu-mbrățișări,
Când nu aștepți furtuni și răscolești cărări
Pe care nu demult ați călcat amândoi
Și te întrebi strângând la pieptul tău un sloi:

De ce ne pierdem în nimicuri și căutăm nefericirea
De ce în sufletele noastre reci pălește strălucirea
De ce ne pervertim în lume și ne golim de vise
Speranțe și dorințe vii atât de agresiv ucise?

mă uit afară cum ninge

mă uit afară cum ninge
şi albul inundă o lume imundă

am pătruns în pădurea cu arbori îmbrățișați
încă mai purtau urme de gheare
adânc înfipte în carnea lor tremurândă deși
zmeii zburaseră demult spre timpuri de piatră

frunza nu avea fiinţă
dar avea aripi
şi chiar dacă nu avea duh
avea legănare de cer

Toamna, vremea racită
tremură din toate frunzele.
La asfințit, soarele scuipă
O spută galbui - sângerie

Când ziua de mâine va veni fără mine,
aş vrea să nu plângi.
Ştiu cât mă iubeşti,
că te gândeşti la mine,

... şi ploaia tot cade
Pe umerii mei;
Pe gene, pe buze
Se-adună stropi grei

Azi mi-i dor de tine iară
Și mă gândesc la tine,
Din zori de zi și până-n seară,
De verdele pășunii de smarald,

E noapte neagră, fără lună.
Cerul e vânăt, norii tună.
Inima codrului, străbună,
Ruptă-i, drăcește, de furtună.