Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: L

Tot ce-a rămas

Se-ntinde toamna între noi
Și vântul suflă răni mărunte,

Prin sita de slove, cuvântul se cerne,
Trecutul se târâie prin vechi uscăciuni,
Condeiul suspină, la trudă se-aşterne,
Pe pergamente de valuri, scriu rugăciuni.

XIII.
Mai trebuie oare să aştept
să-mi cadă bruma pe veşmânt
când totul curge clar, precis,

Ce greu se închid rănile bucuriei Doamne
În fiecare cicatrice apune soarele
Din suferință întrupatu-s-au și stelele și
marea Chiar dacă în fiecare clipă dragostea

...Coşmar...

Sortită mi-a fost dat cândva o întâmplare,
ca într-un vis-coşmar prin neguri să-ntâlnesc

Te-ntrebi de-mi este dor? Nu, nu îmi este
Decât atunci când fulgii de zăpadă
Se-ndepărtează, nu vor să mai cadă
Şi-ncepe-un anotimp ca de poveste.

Se lasă asfinţitul peste mine,
Aşa cum norii lasă umbra lor
Pe geana de lumină, care vine
Din genele şi ochii tuturor.

A așternut în mii de gânduri
Povestea anilor din spate
Și ne-a lăsat stiloul,printre rânduri
Mistere încă neelucidate

Sunt cer...
Sunt coroană de albastru peste lumea ta,
Sunt vis aprins de safir desprins din gândul tău...

APEL CATRE NATIUNE

Unire-n foc etern arzând se cere
In patria română dintre stele,

Visul nopților de vară,
Gândul ce-începea să doară,
Erau despre fericire
Să ne-aducă în simțire.

E vremea când se naște-o întrebare:
Cu ce-am greșit atunci când te-am văzut?
Căci te-ai născut minunea care doare,
iubirii mele să-i fii Absolut.

Momentan sunt leșinat într-un șanț.
Nu din cauza alcoolului, nu sunt firav.
Dar propriile iluzii mă țin în lanț
Și minții mele nu-s decât un sclav.