Și-a desfăcut cerul cosițele de nor
și în locul lor, păstori în alcovuri solare
din coarne de cerb.
Răsăriturile, asemeni arborilor de mesteacăn,
s-au scuturat de curcubeie
și-au perlat buzele iubirii mele.
Ca o scoarță peste valurile mării,
îmbrățișările tale,
ancorează și eu mă cuibăresc printre pofte
o algă singuratică, firavă.
Înfloresc ca florile din Eden și-ți împrumut parfumul pielii tremurătoare căruia
îi sădesc tăria de vin pustiu.
Cu ochi zămisliți pentru tăcere,
ai emigrat și ai fugit pe drumul tău vechi,
cu pieptul tău mare,
cu aripi de sânge și tălpi de bărbat.
Te întorci încarcerat la nimbul meu negru.
Îmbătat de pădure și umezit de rouă
numai tu poți,
ca o trecătoare printre roze de nebunie și cer,
să-mi prețuiești bogăția
de pe gura sângerie.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.