stau copiii resemnați
pe o bancă
ȋntr-un parc
şi își caută lumina
zilelor care-au trecut
oare-a cui mai este vina
dumnezeului lor mut?
trece parcă
dimineața
cu nălucile perechi
o biserică de paie
se dezbracă-ncet de straie
până-n clopotele vechi
şi copiii resemnați
care-şi caută lumină
sorb ușor din luna plină
măduva de condamnați
la această agonie
o iubire de morfină
muguri zdrențuiți de vânt
se înghesuie-n ruine
şi din neguri parcă vine
raiul iadului meu sfânt
25 februarie 2018, Constanţa
vezi mai multe poezii de: lorena.craia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
"Raiul iadului meu sfânt"
Doamne ce mi-a zdrențuit sufletul această poezie!
Ina M.
luni, 21 octombrie 2019