Satul românesc - muză a eternităţii
Adăugat de: Naty Ela

      Tăcut... ca un creator de artă ce îşi aşteaptă muza în liniştea eternităţii, căutând sensul existenţial dincolo de nonsensuri artistice din care să răzbată cultura, ce se adapă din înţelepciunea brută şi neclintită a naturalului, satul îşi lasă amprenta asupra fiecărei generaţii ce răzbate timpul.

       Nu cere nimic, dar oferă totul, fără pretenţia de a se evidenţia, însă cu o întreagă încărcătură spirituală şi tradiţională ce se pliază în mod automat în simţirea românescului de ieri, de azi şi de mâine... Un tot ce se regăseşte în fiecare părticică de pământ brăzdată cu sudoare şi patimă, cu sângele străbun din care răsărit-au maci, în fiecare spic de grâu ce ascultă vara poveştile vântului ori doinele cântate-n adiere de frunzele pădurii, în armonii de jale şi dor, care adulmecă inspiraţie pentru cei ce dau viaţă artei cuvântului, artei plastice sau muzicale, lăsând mărturii ale sacrificiului şi frumosului pentru posteritate. De pe uliţele copilăriei lui Ionel Teodoreanu, satul zâmbeşte vieţii prin motoceii legaţi de stâlpul hornului şi superstiţiile femeii din mediul rural, cu umorul molipsitor al universului plin de amintiri al lui Ion Creangă şi transfigurând umanul în patima pentru pământ a ţăranului român, creionată obiectiv şi realist de Liviu Rebreanu în Ion.

       Căci viaţa satului se scurge neîncetat asemenea unui râu ce susură când potolit, când învolburat, alternând liniştea după-amiezii de vară cu zgomotul secerii în lan, sub semnul „timpului răbdător” sau agitat de evenimentele social-istorice, influenţând echilibrul interior al ţăranului Moromete, construit simbolic de condeiul lui Marin Preda. De la vale până-n deal şi chiar până la munţii ce-şi înalţă crestele s-atingă veşnicia, păstorul colindă cu oile sale în căutarea Mioriţei pierdută-n vremuri mitice, fără să-i pese că timpul stă pe loc în faţa tăişului unui baltag, în strălucirea căruia se oglindeşte transhumanţa, destinul şi fatalitatea, dar şi tăria ţărăncii de la munte atât de luminos reprezentată de Mihail Sadoveanu.

      Promotor de folclor, satul împleteşte coregrafic înţelepciunea populară şi destinul uman într-o horă a existenţei rurale plină de semnificaţii şi consemnând bogata sa încărcătură folclorică în portul tradiţional. În paşii cadenţaţi ai dansului popular plămădiţi cu jovialitate în versurile lui Coşbuc: „Bateţi cu necaz pământul”, „Daţi cu toţi tropotitura”,  natura întreagă se armonizează muzical şi motric prin cuvântul ce transmite semnificaţii în poezia lui Alecsandri: „Sub stejar la rădăcină/ Iată! hora se-nvârteşte” sau transformă urâtul în estetic în lirica lui Arghezi, unde „Sudoarea muncii sutelor de ani” creează arta poetică lăsată testament nemuririi. Şi cum „veşnicia s-a născut la sat” în concepţia filozofică blagiană, jertfa nu putea să lipsească din mitologia românească, de unde Meşterul Manole o plânge încă pe Ana, cu dragostea nesfârşită pentru creaţie, reprezentată dramatic de poetul-filozof Lucian Blaga în Meşterul Manole. O dramă a iubirii este prevestită, într-o manieră romantică specifică, şi de apariţia Zburătorului, ce se proiectează în nefericirea omului de geniu în chip demonic sau angelic, străbătând cosmicul şi opunându-se ireversibilităţii timpului în Luceafărul lui Mihai Eminescu.

       De dincolo de timp, satul este cel care fredonează o muzică suavă, desprinsă parcă din spiritualitatea naţională, într-o armonie deplină cu concepţia de viaţă, cu simţirea românească, o creaţie melodioasă plină de nobleţea sufletească a lui George Enescu, despre care Mihail Sebastian scria că: „impune respectul artei” şi „o înaltă conştiinţă a valorilor.” Înţelepciunea lumii ţărăneşti se perpetuează discret, dar sigur, prin proverbele şi zicătorile ce încă îşi etalează valoarea conceptuală, conferind esenţa culturală a poporului român, ce este exprimată cu un umor fin, dar moralist, în Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, unde condeiul lui Anton Pann creează întâmplări în versuri pline de învăţăminte, ştiut fiind faptul că Învăţătura dată rău se sparge în capul tău. Spiritul moralizator se regăseşte şi în manieră fabulistă, animalele-personaje fiind cele care transmit binele şi răul existenţial în creaţiile lui Grigore Alexandrescu, motiv popular preluat din lumea basmelor povestite de bunici la gura sobei, miticul fiind de altfel suportul moral al conştiinţei unui popor.

       De la susurul apei, ce străbate pădurea şi răcoreşte munca la câmp, la dealurile cu recolte şi la munţii care adăpostesc turmele de oi, de la muzica, portul şi dansul popular la doinele şi baladele cu semnificaţii mitice, de la obiceiurile populare la creaţiile folclorice, satul, muză a eternităţii, adună frumuseţi ce inspiră poeţii, muzicienii, pictorii, creatorii de artă în general, conservându-le prin intermediul naturii şi al naturalului, căci, precum afirmă şi Octavian Goga, „Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta“.