În inimi însolzate cu tristețe
Defuncte simțăminte ruginesc,
Iar florile speranței se-ofilesc,
Restante la factura de tandrețe.
Strivite-ntre placid și nebunesc
Stau inimile gata să înghețe,
Când spunem c-aroganța e noblețe
Și rictusul c-ar fi un râs firesc.
E, Doamne, strepezită lumea mea,
Crescând doar bucurii fără petale,
Că trebuie, urgent, schimbat ceva.
Și, ca s-o smulgi tristeții abisale,
Părinte-al îndurării, Te-am ruga:
„Dă bucuria mântuirii Tale!”
Simion Felix Marțian
vezi mai multe poezii de: Felix
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Trec cu plăcere pe această pagină.
tania
joi, 29 decembrie 2016
M-a încântat poemul tău!
anca.
joi, 29 decembrie 2016