Ni s-au spart cerurile,
Viselor,
în nesfârșite cioburi tăioase,
de Clipe,
ca să alergăm însângerați de Amintiri,
peste rănile Trecutului nostru,
pe care nicio tarabă de Speranțe,
nu vrea să-l vândă,
vreunui Destin împlinit,
chiar dacă Iubirea,
l-ar fi dat pe nimic,
Iluziilor Vieții și Morții,
pe care nu le-am cunoscut,
decât atunci,
când,
în Privirile,
fântânilor secate ale Dorințelor,
a apărut Singurătatea.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.