Mi-am încheiat nasturii Cuvintelor,
până la ultima Speranță,
ca nu cumva să mă pătrundă,
frigul vreunei Amintiri,
care ne-a înghețat Trecutul,
în flori de lacrimi,
prelinse pe fereastra Destinului,
de la vagoanele,
Iluziilor Vieții și Morții,
trase atât de greu,
de către locomotiva Iubirii,
condusă spre nicăieri,
de Dumnezeul căreia îi aparține,
și care se identifică cu ea,
prin tatuajele,
pline de ruinele catedralelor,
pictate cu poveștile de dragoste,
ale Clipelor Deșertăciunii.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.