Tăcerea unui gând se naște din durere,
Când sufletul se-ntinde în două emisfere.
Pe tâmple trece vântul și timpul obosit,
Și-n mine stă o toamnă ce n-a mai înflorit.
În ochii mei se-adună lumini de altădată,
Și umbre ce mă poartă spre clipa vinovată.
Cuvintele se sting în margini de trecut,
Și glasul tău se pierde în dorul absolut.
Se-nclină peste lume o liniște adâncă,
Și-n piept un dor străvechi mă înconjoară încă.
E-o taină între mine și cerul nesfârșit,
Că-n tot ce am pierdut, tu încă n-ai murit.
Mi-e pasul greu de vise, iar gândul fără somn,
Mă poartă prin tăcere prin urlet și nesomn.
Și-n frunzele căzute se-aude cum te strig,
În iarna care vine și când e tot mai frig.
Și dacă-ntr-o lumină te-ntorci neștiutor,
Te voi privi în taină, cu tot ce-i muritor.
Tăcerea unui gând ți-o las ca legământ,
Să-ți fie mângâiere cu dorul meu cel sfânt.
vezi mai multe poezii de: roryta
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.