Atârnă plăcut salcia pe-a lacului maluri,
dar plânge frunza atunci când vin valuri,
iar eu mă plimb singură uitându-mă la-ntinsa apă
și-un dor nebun de copilăria mea m-adapă.
Văd o pasare ce cântă, iar privirea mea învie
m-am uitat duios și-aș vrea ca ea să știe,
că sufletul e-ntunecat de dorul copilăriei,
iar frunzele-mi șoptesc deasupra pălăriei.
Am rămas singură pe margine de seară
și văd un fluture cu aripi că vine să mă ceară,
se-așează lângă mine, se scutură-n țărână,
radiind iubire și-ar vrea de mână să mă țină.
Liniștea apusului aduce coloritul în zare,
la căsuța pescărească se-aprinde o lumânare,
ce stă aprinsă până ce luna pe cer apare,
iar stelele lucitoare stau să iasă pe răcoare.
Se-aprinde-o stea argintie și pentru mine,
apoi pleoapele-nchid cu gândul tot la tine,
stau între crengile lăsate cu gândul să te strig,
iar frunzele m-acoperă ca să nu mor de frig.
Vin luceferi și-mi arată copilăria toată,
iar căleștile cu zâne se rotesc în cer pe-o roată,
carul mare le primește acum în noapte
și-adorm cu versuri rostite de tine-n șoapte.
vezi mai multe poezii de: Eugenia Calancea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
am corectat
Eugenia Calancea (autor)
luni, 03 august 2020