Ne frângem în toamnă și în vechea tăcere
Pe străzile pustii ne pierdem acum fără glas
Prin noi se strecoară o suavă plăcere
Până-n ultima clipă, până-n ultimul ceas.
Oh, Doamne, iubito, ce iubire divină
Îmi poartă iar sufletul spre cerul înalt
În viața-mi pustie simt aceeași lumină
Sunt un smintit rătăcit luat acum cu asalt.
Să ne-mbrăcăm cu frunze-n vise efemere
Și toamna aceasta să ne fie doar o rugă
În eter să ne umplem cu-aceleași mistere
Și-n patimi adânci care acum ne subjugă.
Iubito, aș vrea să-ți fiu doar un cântec de dor
În aerul nopții s-ascult în gând șoapta ta
Și cu tăceri de lumină să fiu un cocor
Care cu aripi întinse spre Rai va zbura.
Am reușit să m-apropii de dumnezeire
Atunci când în inimă îți fac mereu loc
Emoția din suflet e-o sfântă unire
În flacăra iubirii izvorâtă ad-hoc.
Să rătăcim, iubito, prin frunzele grele,
Când ploaia se va sparge pe tâmple încet,
Și timpul ne-nghite cu umbre rebele,
Dar noi ne iubim mai adânc, mai complet.
În noaptea târzie când vântul ne cheamă,
Mi-e dorul un foc ce nu vrea să se stingă,
Te strâng lângă mine, și-i pace, și-i dramă,
În ziua cea scurtă și noaptea cea lungă.
vezi mai multe poezii de: roryta
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.