mă reîntorc spre-acele locuri fără vlagă unde muzele au contemplat
pe simfoniile lui Beethoven
ca apoi săgeţi cereşti pline de veninul uman să mă-njghebe
şi să-mi scurme ochii prin nisipurile sahariene
ce dulci linişti au dănţuit pe trupurile noastre, iubito
parcă mă reclădeam şi mă distrugeam când ochii tăi s-au prelins pe tâmpla mea
te iubesc şi-aceste cuvinte nu sunt decât legea mea înfiptă în carnea mâncată de zbuciumurile sufleteşti, născute
în violul răstignirii
privesc spre chipul tău cum străluceşte în întunericurile absolute
precum un fluture jovial, tu-mi eşti otrava ce-aş bea-o tot restul vieţii
şi jur că-n această otravă mult prea gustoasă pentru a o înţelege în totalitate
s-au născut liniştile mele
vezi mai multe poezii de: Razvan Poschin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.