Păianjenul visării parc-ar sui cu frică
Și ar călca, pe firul nădejdilor întins,
Care-și destramă vârful, pe cât i se ridică
Un căpătâi în haos, de-o stea de unde-i prins.
Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul
Ales pentru odihna rănitului oștean
Și i-a cules auzul catifelat ecoul
Cu șase foi, al frunzei căzute din castan.
De mult păzește cripta și treapta ce scoboară.
Dar vremea, nentreruptă de morți și crăci uscate.
Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară
Ca un fuior de pulberi și brume dezlânate.
Intercalate-n ritmul unicului viu vers
Ar mai simți cadența, de-a pururi ascultată
De valuri și de zodii, egale-n pasul mers,
Când s-ar opri secunda și inima să bată ?
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.