La ce folos că-mi strălucești, tu, soare,
C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare,
Că pardosești pământul cu covoare,
Ștergare și peșchire și plocate,
Și-așterni cărările nemaiumblate,
Că umpli casa de lumină albă,
Că ne atârni de ramuri salbă după salbă,
Un cârlionț de aur, un cârcel,
Când o beteală, un inel ori un cercel,
Pe pomii unși în vârfuri nalte,
Cu miruri și ulei de diamante.
Nu ai lăsat nici din caieți niciunul
A nu-aminti-n odăjdii de rouă și Crăciunul.
Mărgelelor din ghimpi și spini nu preget
Să le adaug o mărgea din deget.
Că faci altare și aprinzi miresme,
Că-nalți biserici și catapetesme
În plopii mei, îți mulțumesc frumos,
Maria-Ta de sus, dar ce folos?
Ni-i vătămată inima de viață.
Ea cere noapte, negura și ceață.
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.