Te-am ridicat pe-o coastă cu izvoare
Și-mprejmuindu-ți liniștea cu aștri,
Te las albind prin pomi, din depărtare,
Cuib fermecat, ca de cocori albaștri.
Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte
Din geamul tău gândi-voi la trecut,
Privind în sus, la păsările sfinte,
Ce-n streșini cuib de-argilă și-au făcut.
Voi îngriji ca-n fiecare seară,
Să-ți ardă-n vârf nespusa noastră stea,
Pe care voi aprinde-o solitară
Cu sufletul și ruga mea.
Iar pentru prunci și ochii-odihnitori
Ai Preacuratei ce ne-nchise drumul,
Vom răspândi prin încăperi parfumul
Care preschimbă inimile-n flori.
Și-ntr-un ungher, vom face din covoare
Un pat adânc, cu perinile moi,
Dacă Isus, voind să mai scoboare,
Flămând și gol, va trece pe la noi.
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.