Vino-mi iarăși, lângă suflet, și să plângeți amândoi.
Voi pleca, și către seară vei rămâne întristată,
Cătând pasul amintirii printre frunze și-n trifoi.
Tu, de sufletul meu spânzuri ca o iederă-uscată
Dezlipită de fereastra turnului cu-ogive multe.
Cine-și pune-n vânt urechea, șoaptele să i le-asculte?
Așteptarea simți ca tine cât un șes pustiu de viață.
Ai ghicit că-mbrățișarea e zălogul cel din urmă.
Te zăresc într-o poveste cu cerdac și cer în față,
Măsurând în fiece seară ziuă ce se curmă,
Și tresări la-nvăluirea liniștilor dintre plopi,
încercând din amintire umbra ei să ți-o dezgropi.
Ceri văzduhurilor pâcla tainelor să și-o despice
Și să-ntoarcă drumul negru, așternut ca un plocat,
Însă ochii-n pleoape, umezi, vor veghea, ca două spice,
Până ultima nădejde le va fi și secerat.
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.