Sufletul mi-e un jucător pe sfoară.
Dar sufletele mele-s două.
Unul întinde sfoară și o desfășoară
Necontenit, tăioasă, vie, nouă,
Și celuilalt «ridică-te și du-te»-i spune,
Și celălalt, rânjind i se supune.
Ochii acestuia de fiară sunt
Și-l găuresc uitându-se-n pământ
Și seacă apa și-ard pe sus
Șoimii de vii, în zborul din apus.
Monstrul din aer poate să se lase
Purtat în bici pe firul de mătase,
Cu talpa lui de piatră și pământ,
Parcă purtat și legănat de vânt.
Scrâșnește.
S-a oprit.
Nu-i dau răgaz.
Biciul meu greu îi cade pe grumaz,
Pe umere, pe pulpe, pe picioare.
Răcnește, urlă, vrea să se scoboare.
Nu-i nici-o clipă de repaos.
Aruncă-te și cazi în haos,
Și amețit, precipitat în el,
Sfărâmă-ncuietoarea de oțel.
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.